“Afara, lumea urla sau doarme, razboaie se incing, oamenii traiesc si mor, pier natiuni, se ivesc altele, care curand vor fi inghitite, si, in tot acest zgomot, in toata aceasta furie, in aceste eruptii si aceste resacuri, in timp ce lumea merge inainte, se inflacareaza, se sfasie si renaste, freamata viata umana.
Atunci, sa bem o ceasca de ceai
Ca si Okakura Kskuzo, autorul “Cartii ceaiului”, pe care il mahnea invazia triburilor mongole din secolul al XIII-lea, nu pentru ca adusese moarte si jale, ci pentru ca-l distrusese, printre roadele culturii Song, pe cel mai pretios, arta ceaiului, stiu ca nu-i vorba de o bautura minora. Cand devine ritual, ea constituie esenta aptitudinii de a vedea maretia in lucrurile marunte. Unde se afla frumusetea? In lucrurile marunte care, fara a avea nicio pretentie, stiu sa incrusteze in clipa o gema de infinit?Ritualul ceaiului, aceasta reinnoire precisa a acelorasi gesturi si aceleiasi degustari, aceasta cale de-a accede la senzatii simple,autentice,rafinate, aceasta licenta acordata fiecaruia, cu minima cheltuiala, de a deveni un aristrocat al gustului, fiindca ceaiul este bautura bogatilor la fel cum este si cea a saracilor, ritualul ceaiului, asadar, are aceasta virtute extrardinara de a introduce absurditatea vietii noastre o bresa de armonie senina. Da, universul conspira la desertaciune, sufletele pierdute jelesc frumusetea, insignifianta ne impresoara. Atunci, sa bem o ceasca de ceai. Tacerea se lasa, se aude vantul care sufla afara, frunzele toamnei fosnesc si-si iau zborul, motanul doarme intr-o lumina calda. Si, in fiecare inghititura, se subliniaza timpul.”
Eleganta ariciului, Muriel Barbery
ce scriu cand scriu 